Gheorghe Pavelescu[1], într-o monografie etnofolclorică despre „Valea Sebeșului”, a menționat că păsările funerare, stilizate de meșteri anonimi milenii de-a rândul, au atras atenția sculptorului român Constantin Brâncuși, inspirându-l în creația Măiastrei sale. „Și tot din acest fond artistic folcloric s-a răsucit în infinit Coloana Recunoștinței a aceluiași artist.     

Desprinsă din strãvechi tradiții și obiceiuri, arta stâlpilor funerari transmite forme și motive ce sfidează timpul, demonstrând înaltul potențial  artistic al poporului nostru dar şi credinţa acestuia în nemurire.                                                                                                     

    Din întregul tezaur folcloric, Brâncuşi a prelucrat la superlativ mai ales două motive: cel al pasării-suflet și cel al stâlpului  funerar. Stâlpii funerari sunt de origine precreștină, fiind înrudiți îndeaproape, ca structură și funcție, cu stâlpii totemici. Pe vârful stâlpilor era aşezat un  porumbel sau o pasãre maiastrã ce simboliza pasărea-suflet. Ca reprezentare, de cele mai multe ori porumbelul are aripile întinse, gata de zbor, iar coada este răsfirată ca a unei rândunele. Obiceiul se mai păstrează și astăzi în unele regiuni ale României. (regiunea subcarpatică, în sudul Transilvaniei și, sporadic, în sudul Carpaților). Se credea că porumbelul apără trupul mortului să nu îi facă rău vreun duh, că e păzitorul mormântului sau că veghează la căpătâiul mortului și alungă spiritele rele care încearcă să-i neliniștească liniștea. De asemenea, credința aproape generală a românilor era că sufletul omului colindă în formă de pasăre, de obicei de porumbel sau de rândunică, în primele zile după deces și chiar până la șase săptămâni, locurile din apropierea casei și a mormântului, precum și acelea pe unde și-a purtat pașii în viață.                                             

Potrivit etnologului Romulus Vulcănescu[2], în figurarea sufletului sub forma unei păsări supraviețuia o veche credință animistă a migrării sufletului omenesc din lumea reală în cea mitică.                                                                                                                                      

  În „Religia dacilor”[3], apărută în 2002, scriitorul Dan Oltean spune că, ținând cont că în incinta sacră a Sarmizegetusei Regia întâlnim „pasărea sufletului”, obiceiului i-ar putea fi atribuită o origine dacică.”                                                                                           

Înălțându-se spre cer, ca o scară pentru sufletul plecat din această lume, stâlpul funerar, transformat de cãtre  Constantin Brâncuși în Coloană a Infinitului,  vorbește despre veșnicia sufletului, cea în care au crezut și geto-dacii.                                                           

Gheorghe Pavelescu a arătat că Brâncuși a sculptat diferite motive ale păsării mitice la români, referitoare la pasărea sufletului, pasărea fără somn și pasărea de aur. „Paralel cu acestea, sculptează Cocoșul solar, Pasărea Măiastră și Pajura. În procesul proiectării mai multor variante ale Coloanei nesfârșite, Constantin Brâncuşi a conceput și o variantă cu o pasăre imensă cu aripile deschise, care trebuia așezată în vârful coloanei pentru a simboliza “Pasărea-Sufletului” luându-și zborul în infinit. Însă, a renunțat la idee, rămânând în cele din urmã la varianta pe care a construit-o la Târgu Jiu”                     

Constantin Brâncuși a sculptat ”Pasărea măiastră” în 29 de variante între anii 1910-1944 ceea ce reflectă locul central în preocuparea sa de a reda ”esența zborului” într-o formă statică perfect echilibrată. Este o pasiune care tinde către perfecțiune și reflectă aspirația lui Brâncuși către transcendență și spiritualitate.

(© Mariana Bendou)

[1] Gheorghe Pavelescu (n. 18/31 martie 1915, Pianu, Alba – d. 17 octombrie  2008, Sibiu) a fost un etnolog și folclorist român, apropiat al lui Lucian Blaga, autor a peste 200 de studii despre arta tradițională, folclor, magie popu-lară și etnomedicină. 

[2] Romulus Vulcănescu (n. 23 februarie 1912, București – d. 10 noiembrie 1999, București) a fost scriitor și etnolog, fiul Anei Vulcănescu (născută Ionescu) și al lui Horia Vulcănescu. A fost membru de onoare (1993) al Academiei Române.

[3] https://www.librarie.net/p/12126/religia-dacilor