Într-o zi însoritã de august, am vizitat complexul muzeal « Constantin Brâncuşi »,  aflat în municipiul Târgu Jiu , Judeţul Gorj, România, încercând sã ur-mãm traseul spiritual dus – întors gândit de genialul sculptor. Toatã lumea ştie cã ansamblul sculptural cunoscut și sub numele de  Ansamblul monumental « Calea Eroilor » de la Târgu Jiu, este un omagiu adus eroilor căzuți în timpul  Primului Război Mondial dar o serie de studii efectuate în ultimii ani par a de-monstra faptul cã scopul sãu, mesajul acestei cãi de parcurs ar fi şi unul clar iniţiatic ![1]Cele patru componente sculpturale — Masa Tăcerii,  Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului și  Coloana Fără Sfârșit — sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m. [2]                                                                                 Incursiunea noastrã a început la ora 13:00 cu o mare emoţie produsã de posi-bilitatea de a vizita un loc de o încãrcãturã energeticã şi spiritualã deosebite, de la râul Jiu, cel care strãjuieşte municipiul Târgu Jiu dar şi cel care purificã trupeşte şi sufleteşte asemeni apei de botez a Iordanului…                                                                                A urmat apoi teoretica odihnã meditativã de la “Masa Tãcerii” pentru cã , prin grija autoritãţilor, astãzi nu mai ai voie sã atingi masa. Aceastã primã piesã a ansam-blului sculptural brâncuşian trimite cu gândul la creştinism, în jurul “mesei” fiind aşe-zate l2 “scaune” corespunzãtoare celor 12 apostoli prezenţi la “Cina de tainã” a lui Iisus Hristos. O salcie bãtrânã aflatã în apropierea acestei Mese a Tãcerii te imbie sã rãmâi cât mai mult acolo, pe înãlţime, alãturi de verdeaţã, sfinţenie şi de viaţã. Parcã îţi vine sã exclami asemeni descipolilor biblici « Doamne, bine ne este nouã lângã Tine; lasã-ne sã ne facem trei colibe şi sã stãm aici !… » Botezat şi împãrtãşit, creştinul purcede apoi la drum întãrit pe Calea Adevãrului şi a Vieţii. El trebuie sã se lupte însã permanent cu pãcatul ce îl pândeşte la orice pas. De aceea probabil cã şi sunt puse acolo scaunele de piatrã, de o parte şi de alta a drumului, pentru ca drumeţul învingãtor sã-şi poatã « trage sufletul »,  dupã fiecare victorie nou câştigatã , mulţumind lui Dumnezeu şi puterilor cereşti…                                                          Întâlnirea cu iubirea este tot una dintre ispitele vieţii pe care omul trebuie sã o rezolve mergând pe drumul vieţii lui, o acutizare a  luptei cu pãcatul, simbolizatã prin « Poarta  Sãrutului ». Frumoasã şi dulce este pentru om îmbrãţişarea dar cât de amare pot fi uneori roadele ei… !De aceea, el poate accepta firesc iubirea, mântuindu-se prin naşterea şi creşterea de copii  (de aceea şi simbolurile arhetipale prezente în partea cea mai de sus a porţii, spre exemplu « uterul primordial ») dar şi oul / celula pe cale de a

se divide, sculptatã pe lateralele porţii. Desigur cã basoreliefurile pot reprezenta şi o îmbrãţişare stilizatã…                                                                                                                

« Pentru sculptor, materia sublimată devine spirit. Nu existã mesaj mai emble-matic în întreg cuprinsul operei brâncuşiene, decât acela că spiritul uman se hrăneşte perpetuu de la izvorul nesecat de cunoaştere constituit de sursele oferite de materie. » spune atât de frumos Elena Armenescu !  Calea Eroilor, vãzutã ca o «Alee a  scaune-lor / tronurilor / jilţurilor » devine un drum al desãvârşirii prin iubire şi jertfã, prin asumarea unei responsabilitãţi sociale. Faptul cã , în dreapta şi în stânga acestei “porţi a sãrutului” sunt aşezate cele douã bãnci, evident tot din piatrã, aduce aminte de bãn-cile din faţa  porţii ţãranului român[3], unde adeseori începeau şi poveştile de dragos-te…                                                                                                                                         

Trecând pragul pãcatului, drumeţul întâlneşte lumea, simbolizatã aici de oraşul Târgu Jiu, un oraş oarecum cosmopolit în care prezentul îşi dã mâna cu trecutul şi se amestecã gusturi, forme şi culori… El are de trecut mai înainte un bulevard  al oraşu-lui (foarte aglomerat şi frecventat astãzi) iar puţin mai târziu are de traversat calea feratã ( cu « trenul vieţii », respective viaţa însãşi cu toate ale ei care vin şi pleacã, etc.). Noi nu ştim dacã bulevardul şi calea feratã au existat şi pe vremea sculptorului Constantin Brâncuşi, dacã au fost incluse în proiectul sãu dar dacã nu, ele au fost o fericitã întâmplare pentru cã sunt puse exact acolo unde trebuia pentru cã separã în etape, materialul de spiritual, sunt douã rãscruci, douã posibile alegeri ale destinului… Omul, cãlãtor prin viaţã, se poate smulge uneori din braţele iubirii alegând astfel sã meargã mai departe « dincolo » de poarta lumii efemere, mântuindu-se prin ascezã, credinţã şi suferinţã asemeni lui Iisus Christos. De aceea calea sa va trece mai întâi pe la bisericã, corabia care îl va ajuta sã învingã valurile furtunii pãcãtoase, invocând ocrotirea sfinţilor mai înaintemergãtori dar şi rememorând jetfa înaintaşilor, modelele care au dovedit din plin cã « se poate! ».

Ceea ce ne-a uimit în aceastã bisericã ce poartã hramul Sfinţilor apostoli Petru[4] şi Pavel a fost mulţimea icoanelor cu chip de sfinţi români lucru pe care nu l-am mai întâlnit nicãieri în România… Aşa cum ne-a pãrut ciudat şi faptul cã pentru  a ajunge la aceastã bisericã, a trebuit sã ne abatem (pentru prima oarã !) din drumul pânã atunci drept şi facil pe care l-am urmat. Noi credem cã am gãsit o posibilã explicaţie a acestui fapt prin aceea cã şi în viaţã nu îţi este uşor sã pãrãseşti pãcatul alegând drumul bisericii. Noi a trebuit sã facem o deviaţie spre stânga aşa cum şi în viaţã alegând credinţa alegi calea inimii care se aflã tot în stânga… Nu am înţeles însã de ce nu s-a gândit nimeni pânã acum ca în preajma bisericii sau în interiorul acesteia sã fie prezentã vreo inscripţie sau, de ce nu, o picturã / o icoanã / un afiş care sã aminteascã de legãtura cu marele sculptor român Constantin Brâncuşi?! Nu am aflat dacã numele acestuia este pomenit în bisericã la vreo rugãciune ori la vreo slujbã anume de aceea ne-am bucura sã aflãm cã toţi creştinii pelerini ai complexului muzeal în aer liber imaginat şi realizat de sculptorul român se opresc pentru o clipã sã se roage , sã lãcrimeze ori sã rosteascã în gând o rugãciune pentru aces tom genial despre care nu putem şti pe unde va fi ajuns dupã moartea sa fizicã….                                                                                                                 

Dacã pânã la aceastã bisericã am mai mers cum am mers, consumându-ne energia, de aici pânã la capãtul în care se aflã Coloana Infinitului puterile ne-au pãrãsit şi lupta cu înaintarea pe jos a fost durã. Sã fi fost oare o intenţie bine fundamentatã a sculptorului Brâncuşi toatã aceastã obosealã sfâşietoare? ne-am întrebat. (Credinţa şi sacrificiul merg mânã în mânã, nu?) Cu atât mai mult cu cât, de aici şi pânã la Coloana Infinitului, drumul urcã în pantã tot mai mult. Iar cãldura extremã a lunii de varã  ne-a fãcut continuarea şi mai anevoioasã. Aşa cã, mai în glumã mai în serios, l-am invocat atunci pe artistul Constantin Brâncuşi, cerându-i socotealã de ce a fãcut el o cale aşa de lungã şi dificil de strãbãtut pe jos. Şi cã, dacã tot ne strãduim aşa din greu sã o strãbatem pe cãldurã, ne alegem şi noi cu ceva ?[5] Coincidenţã sau nu, la întoarcere am avut o foarte mare bucurie…                                                                                            

  Înaintea insulei de verdeaţã pe care se înãlţa coloana, a trebuit sã mai trecem o stradã care continua spre dreapta cu un pod. Ar putea semnifica acest lucru o nouã şi ultimã inspitã pe calea cãtre desãvârşire ? Ar fi fost mult prea simplu sã faci la dreapta unde te aşteaptã oraşul (Târgu Cãrbuneşti), adicã lumea, cu tentaţiile ei… Iar podul şi apa de dedesuptul lui ar delimita mortalul materiei de imortalul spiritual. Şi, ca o ironie, aveam sã remarcãm la piciorul podului respectiv, o firmã de pompe funebre… !                        Dar noi nu am luat-o spre dreapta ci am mers hotãrât, deşi destul de greu, tot înainte spre Stâlpul Cerului[6]  bine înfipt în centrul petecului de ţãrânã înverzitã. Ceva ne oprea sã pãşim pe gazonul proaspãt; bornele de beton nu pãreau simple delimitãri urbanistice…                                                                                                                        

Autoritãţile au îngrãdit însã şi dreptul de a te apropia dupã bunul plac de Coloana Infinitului pierzând astfel posibilitatea individualã de a verifica anumite lucruri , de a-ţi primi premiul dupã îndelungul efort şi lepãdarea de sine… De a te simţi eliberat şi mult mai aproape de cer, cum a gândit probabil şi sculptorul român. Aşa cã a trebuit sã ne mulţumim numai cu bucuria unui vis împlinit, acela de a atinge cerul prin intermediul stâlpului brâncuşian, un fel de Axis Mundi românesc.                        

Am precizat, mai sus,  « insula de verdeaţã » şi pentru cã nimic din jurul ei nu mai are legãturã cu oraşul (Târgu Jiu), pentru cã nu mai existã nici un mijloc de transport care sã plece de acolo, nu mai existã alte şosele ori cãi de acces… Cel puţin la îndemânã! Ori nu le-am identificat pe atunci noi?!  Eşti obligat sã te învârţi în cerc ca şi cum ţi s-ar spune cã nu mai poţi ieşi decât… pe sus, prin cer ! Iar pentru cã stâlpul sculptat se gãseşte în centrul unui cerc de verdeaţã, ne-am gândit cã el ar putea preînchipui un cadran de ceas solar de o frumoasã genialitate…Şi n-ar fi de mirare dacã avem în vedere cã ruinele Sarmisegetuzei se aflã la câţiva kilometri distanţã iar peştera lui Zamolxis se aflã tot la o relativã apropiere astfel încât Constantin Brâncuşi, ca un om al locului, era la curent cu spiritualitatea geto-dacã…                                                         

Se zice şi despre drumul de întoarcere, prin Tg.Jiu, al complexului sculptural cãtre valea Jiului cã ar avea un sens spiritual, dar unul invers, acela de cãdere din credinţã, de coborâre de la viaţã la moartea simbolizatã de apa Râului Jiu, vãzut ca un fel de Apa Sâmbetei din mitologia româneascã. De altfel, terenul care coboarã la vale face ca întoarcerea sã fie mult mai uşoarã şi mai rapidã aşa cum şi calea pãcatului e mult mai la facilã şi rapidã…Noi am refãcut traseul de întoarcere şi, spre uimirea noastrã, am câştigat o linişte sufleteascã şi un sentiment de uşurare personalã datã de împlinire, ca pe o fireascã întoarcere la origini, la copilãria primordialã, la ancestral, …însã asta abia dupã ce am trecut de bisericã îndreptându-ne cãtre Poarta Sãrutului!                                                                                                                   

Am înţeles deci cã moartea poate fi uşoarã şi frumoasã dar numai atunci când ţi-ai îndeplinit menirea, misiunea lumeascã, depãşindu-te pe tine însuţi şi bucurându-te la fiecare pas. Ea este doar o « trecere altfel » cãtre divinitatea omniprezentã care te aşteaptã veşnic.                                                                                                                

 În acest context, Poarta Sãrutului ar putea simboliza sãrutul dat cel mai de pe urmã decedatului, pe Aleea Scaunelor s-ar face popasurile, (corespunzãtoare« vãmilor » de dupã moarte),  la Masa Tãcerii ar urma praznicul / pomana mortului şi rugãciunea finalã iar în valea Jiului s-ar duce sufletul pe apã cãtre “lumea cealaltã” …                                                                                                                                        

Cel puţin aşa am crezut noi atunci , în urma cãlãtoriei intreprinse pe “Calea Eroilor”, cã ar fi fost sensul pe care l-a dat sculptorul roman Constantin Brâncuşi operei sale monumentale de la Târgu Jiu. O operã de o semnificaţie profundã şi complexã (teologicã, mitologicã, numeralogicã, etc.) de o genialitate pe care nu cred cã vom reuşi prea curând sã o înţelegem în totalitate.

(© Mariana Bendou şi Vasile Ruşeţi)

[1] Fără îndoialã, sculptorul Constantin Brâncuşi fost un iniţiat! Constantin Brâncuşi s-a născut în teritoriul indicat ca fiind locuit de daci, la poalele munţilor Parâng, azi judeţul Gorj. A practicat şi yoga, s-a documentat şi a învăţat permanent din cărţi dar mai ales de la oameni, ca un adevãrat discipol conştient de valoarea sa, care urma sã iasă la lumină. În biblioteca sa bogatã în opere filozofice şi ezoterice se găseau autori ca : Platon, Aristotel, Maria Blavatschi etc, la care se adaugă « Misterele eleusine » în traducerea lui Victor Magnien, Steiner – « Misterul creştin şi misterele antice », Matila Ghyka – « Numãrul de aur », Se întreţinea des cu Mario Meunier , fostul secretar a lui Rodin, care se spune cã i-a adus în dar « Vieţile filozofilor ».  Complexul de la Târgu Jiu, conceput după război, constituit din: Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii aşezatã în proximitatea apei Jiului , incluzând în aliniamentul său şi biserica, a fost gândit tot prin prisma cunoştinţelor lui de mare iniţiat.  

[2] Numãrul 12 este important în numeralogie şi frecvent în mitologie

[3] Constantin Brâncuşi s-a nãscut într-un sat, la Hobiţa, judeţul Gorj

[4] Fapt neîntâmplãtor credem deoarece Sfântul Petru este considerat pãzitor al porţilor Raiului!

[5] Mariana Bendou

[6] Baza creaţiei lui Constantin Brâncuşi o reprezintă arta populară românească. Motivul „funiei răsucite“ întâlnit la „Coloana Infinitului“ este doar unul dintre elemente tradiţionale care l-au marcat pe marele sculptor. Monumentul este şi un stâlp funerar oltenesc stilizat numit “Stâlpul Cerului” care avea de obicei deasupra lui o pasãre stilizatã, simbolizând sufletul celui rãposat. Dimensiunea destul de  mare a insulei de verdeaţã care îl înconjoarã, ne-a fãcut sã credem cã Brâncuşi nu s-a gândit neapãrat numai la eroii gorjeni din rãzboiul mondial ci la toţi morţii de pe globul pãmântesc, la toţi moşii şi strãmoşii , lucru evidenţiat şi de forma rotundã a « mormântului » …