Go to ...

Mandri de parteneriatul cu Agerpres

Agentia Nationala de Presa a Romaniei

RSS Feed

26 ianuarie 2023

24 ianuarie 1859: O privire asupra Unirii Principatelor Române


În urmă cu 164 de ani, la 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă Țării Românești reunită la București îl alegea domnitor, cu unanimitate de voturi, pe Alexandru Ioan Cuza. Cu puțin timp înainte, la 5 ianuarie, Adunarea Electivă de la Iași îl desemnase, tot în unanimitate, domnitor al Moldovei. Se realiza, astfel, unirea efectivă a celor două Principate Române. În proclamația adresată națiunii, Alexandru Ioan Cuza spunea: “Unirea este îndeplinită. Naționalitatea română este întemeiată. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.”   

Cunoașterea istoriei reprezintă o cheie pentru înțelegerea prezentului și anticiparea viitorului, deoarece în evoluția fiecărei națiuni sunt momente cruciale ce îi marchează destinul și rămân ca repere pentru generațiile ce vor veni. În istoria României, 24 ianuarie 1859 reprezintă un astfel de moment.

Câțiva ani mai devreme, în iulie 1853, armata rusă invadase Principatele Române Moldova și Țara Românească (Principatele Dunărene), care se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Ca răspuns la agresiune, în octombrie 1853 Turcia a declarat război Rusiei. Era începutul Războiului Crimeii. În martie 1854 Franța și Marea Britanie declarau, la rândul lor, război Rusiei, urmare refuzului acesteia de a se retrage din Principatele Române. Conflictul s-a încheiat în februarie 1856 prin înfrângerea Rusiei.

Românii au folosit momentul pentru a declanșa o campanie intensă pe lângă marile cancelarii europene în favoarea unirii celor două principate. Mișcarea unionistă s-a bucurat de susținerea Franței, unde numeroși patrioți români pașoptiști isi găsiseră refugiul după înfrângerea Revoluției de la 1848. În martie 1856 Congresul de la Paris a hotarât că cele două principate pot lua numele de “Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, dar urmau să aibă domnitori, guverne și adunări legislative separate. Acest compromis nu satisfăcea, însă, aspirațiile unioniștior români, care au găsit soluția ingenioasă de a alege aceeași persoană – colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul Partidei Naționale – ca domnitor al ambelor țări, creând astfel, de facto, Principatele Române Unite. Marile puteri europene s-au înclinat în fața faptului împlinit și au acceptat unirea.

Împăratul Napoleon al III-lea, unul dintre cei mai importanți aliați ai cauzei românilor, spunea în 1860: “Dacă aș fi fost întrebat ce interes a avut Franța în acele ținuturi îndepărtate scăldate de Dunăre, aș fi răspuns că interesul Franței este oriunde există o cauză dreaptă și civilizatoare ce merită susținută”.

Ca o notă personală, am privilegiul de a număra printre prietenii mei membri ai familiei Bonaparte-Wyse, pe care i-am însoțit la ceremonii de comemorare desfășurate la Abația Saint Michael din Farnborough, Marea Britanie, unde se odihneste împăratul Napoleon al III-lea.  

Dat fiind sprijinul primit din partea Franței, nu a fost o surprinză că legislatorii români s-au inspirat din sistemul politic francez, în eforturile lor de consolidare a noului stat. Unirea din 1859 a constituit începutul unui extraordinar proces de modernizare și reforme intreprinse de Alexandru Ioan Cuza. A fost refăcut sistemul de justiție și cel fiscal, reforma agrară a împroprietărit peste 400.000 familii de țărani, s-a introdus sistemul metric de măsuri și greutăți, a fost adoptat Codul Civil după modelul celui francez, s-a făcut o nouă organizare administrativă, au fost create tribunale, curți de apel și Curtea de Casație. Legea electorală din 1864 a extins numărul persoanelor cu drept de vot, asigurând o participare mai largă a tăranilor și clasei mijlocii. În 1860 a fost înființată Universitatea Iași, iar în 1864 Universitatea București. Noua lege a instrucției publice stipula că educația primară este obligatorie și gratuită, programa de învățământ fiind unică pentru toate școlile.

În 1866 Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice, dar drumul României spre dezvoltare a continuat sub domnia regelui Carol I, când a fost adoptată una dintre cele mai moderne constituții din Europa. La 9 mai 1877, în contextul unui nou război ruso – turc, Parlamentul de la București a declarat independența Țării iar, după câteva victorii de răsunet ale armatei române la sud de Dunăre, puterile europene au recunoscut independența prin Tratatul de la Berlin, din 1878. La sfârșitul Primului Război Mondial, Romania devenea un actor de prim rang în Europa Centrală și de Est.

Unirea Moldovei și Țării Românești a însemnat un pas important spre consolidarea conștiinței naționale, a cărei scânteie fusese aprinsă de unirea celor trei principate române – Valahia, Transilvania și Moldova – înfăptuită de Mihai Viteazul în 1600 si a culminat cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Faptul că românii au fost întotdeauna atât de mândri de Unirea Principatelor realizată în 1859 se datorează, fără îndoială, sentimentului de “proprietate” asupra acestui act și extraordinarului spirit de solidaritate ce a făcut posibilă unirea acum 164 de ani. Maniera în care a fost împlinit acest deziderat prefigura cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga: “Poporul român este aşezat la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Noi am rămas. Cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și, iată, suntem tot acasă!”   

Atunci și acum, istoria inspiră.  

                                                                                                                        Dr. Ion I. Jinga

NOTĂ: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului.

More Stories From News

About Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni