DECLARAȚIE DE PROFUNDĂ DRAGOSTE…
31 martie 2021
Trăiesc un moment rar! Doresc să-l împărtășesc celor de departe pe unde s-or afla. Revin asupra unui fapt ce s-a petrecut acum două zile și care a dat naștere momentului pe care îl trăiesc cu uimire și bucurie…
Am renunțat la scenă din motive pe care le amintesc în volumul “FĂRĂ TITLU”. Însă o dorință nestăpânită a devenit de câtăva vreme Stăpână peste ființa mea: aceea de a rosti în public versurile lui Eminescu, cu precădere SCRISOAREA a 3-a, cu ocazia lansării cărților mele, atât aici la Paris pentru comunitatea română, cât și la București, de nu voi avea piedici „covidale.”
Originea acestei dorinți nu e neapărat actualitatea textului care va fi veșnic actual. Mesajul fățiș nu-și propune să schimbe lumea, ci să o trezească din adormirea obișnuinței cu răul, și cei ce sunt capabili să țină ochii deschiși, să nu dee în gropi ca o turmă oarbă, ci să-și găsească dreapta cale către lumină. Lumină aprinsă de fiece cuvânt al poemului. Prin fiece cuvânt ce caut să mi-l însușesc, respiră Țara după care tânjesc. România își cântă cu fiece vorbă, frumusețea sufletului și a cugetării profunde, dăruire din străbuni. Mesajul e o iubire adâncă pentru o divină țară bântuită de „ciumă și gunoi”.
Pentru lansarea volumului “Fără Titlu” aici la Teatrul de l’Orme din Paris, am solicitat o artistă franceză, o prea hăruită chitaristă pe nume Ingrid, ca să interpreteze Gymnopedie de Satie. Cu chitara în spate a venit la mine și corzile chitării mi-au doinit pe românește. I-am recitat Scrisoarea.
– E un univers straniu, de o frumusețe desăvârșită. Prin muzicalitatea limbii am descoperit o Atlantidă, a șoptit cu emoție vădită, Ingrid.
Pentru ea era traducerea pe care am cerut-o acum două zile și pe care am primit-o din multe părți într-un timp record, ceea ce m-a emoționat și m-a încântat. Fiul meu, venit pentru câteva zile lângă mamă, a exclamat uimit:
– O traducere!!!!? Păi trebuia să fii mai practică, să ceri și tu ceva mai folositor!!
Un ceas mai târziu, fiul meu stătea ascuns în culuar, în timp ce repetam cu voce tare în fața tablourilor de pe pereți. A intrat apoi ca o fantomă, cu ochi mari cât cepele:
– Vai, mamă, ce bine faci ce faci! Te admir femeie!!
A doua zi a dat drumul la căldură în teatrul înghețat, act devenit extrem de costisitor în compania Covidului și mi-a aprins reflectoarele pe scenă, cu aceeași generozitate, și am repetat în fața scaunelor goale. Când am ieșit în culise, m-au luat în brațe doi francezi, amici ai fiului meu:
– Ada, din ce Paradis de țară vii? Nu am înțeles nici un cuvânt, dar la vară plec în România!
– Mi s-au răscolit măruntaiele! Tradu-mi textul, te rog! a exclamat celălalt amic.
Azi am avut un schimb de mesaje cu un drag român din Padova, care, ca și mine, tânjește după pământul de care e rupt. Iată ce i-am spus în final de discuție:
„Poate că unii dintre români am fost îndepărtați de Țară prin voia Destinului ca să păstrăm cu grijă și la adăpost dragostea imensă ce o avem pentru EA, ca apoi, într-o zi binecuvântată, s-o putem împărți ca pe pâini, acelora care nu cunosc gustul acestei iubiri.”
Ada d’Albon, Paris, martie 2021
Volumul FĂRĂ TITLU se găsește la:
https://www.libris.ro/fara-titlu-ada-d-albon-EIK978-606-490-332-7–p20917820.html
https://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/606-49-0332-7/Ada-DAlbon__Fara-titlu.html
Volumul “ULTIMA VARĂ ÎN BRETANIA – istoria unui exil” se găsește la: