De vorba cu dna. Sanda Golopenția-Eretescu
31 martie 2021
Interviu de dr. Raluca Prelipceanu (2020)
Pe doamna Sanda Golopenția am întâlnit-o întâia oară la Paris în 2013 la festivalul Din Dragoste pentru Frumos organizat de Mitropolia Română a Europei Occidentale și Meridionale. Dânsa era invitată pentru a deschide o expoziție dedicată crucii in memoriam Horia Bernea. Având în vedere că mama fusese printre primii studenții pe care i-a avut la Universitatea din București la începutul anilor 1970, întâlnirea noastră a fost ca o punte peste timp. Ulterior, doamna Golopenția a revenit la Paris în 2015 pentru a evoca, în cadrul seriei Martor, memoria tatălui său, sociologul Anton Golopenția, colaborator al lui Dimitrie Gusti, unul dintre fondatorii geopoliticii românești, urmărit de securitate, arestat și mort în cele din urmă în închisoarea de la Văcărești în 1951 pe când fiica sa avea doar unsprezece ani. Ne-am reîntâlnit apoi la Târgul de carte de la București în 2017, unde își lansa cartea proaspăt apărută la Editura Spandugino, Fluviul Alfeu sau despre exil și întoarceri. Încet-încet a copt în minte ideea unui interviu.
Despre Sanda Golopenția-Eretescu trebuie spus că este profesor emerit de studii franceze la Universitatea Brown din SUA încă din anul 1981, unde a emigrat silită de împrejurări. A publicat 50 de cărți despre pragmatica literară (cele mai multe dintre ele analizează teatrul și romanul francez al secolului XX), semiotica culturală, antropologie și sociologie românească, dar și eseuri literare și proză scurtă.
Printre volumele publicate de Sanda Golopenția se numără: Mitul pagubei (1986); Les voies de la pragmatique (1988); Voir les didascalies (în colaborare, 1994); Cartea plecării (1995); America America (1996); Desire Machines. A Romanian Love Charms Database (1998); Vămile grave (1999); Intermemoria — Studii de pragmatică şi antropologie (2001); Chemarea mâinilor negative (2002); Learn To Sing, My Mother Said. Songs of the Women of Breb/ Hori de femei din Breb (2004); Limba descântecelor româneşti (2007); Emigranţii Carter (2008); Hacia una nueva Definición de las Didascalías (în colaborare, 2009).
De asemenea, câteva titluri de reținut dintre volumele editate de doamna Golopenția sunt: Current Trends in Romanian Linguistics (cu Al. Rosetti, 1978); Les propos spectacle. Études de pragmatique théâtrale (1996); volumele lui Anton Golopenția, Opere complete I-III și V, Ultima carte (2001), Românii de la est de Bug I–II (2006), respectiv Rapsodia epistolară I–IV; și
Ștefania Cristescu Golopenția, Descântatul în Cornova–Basarabia (2003) şi Sporul vieţii (2007).
Ultima carte a doamnei Golopenția, publicată în 2019 în Marea Britanie, Surveillance and Memory: Our Daily Lives, evocă perioada comunistă, portretul tatălui, reputatul sociolog Anton Golopenția și dispariția prematură a acestuia.
Ce amintiri aveți despre tatăl dvs? Și cum v-a afectat absența lui, mai ales știind cauza ei?
Despre tatăl meu, am amintiri puține, dar precise. Aveam 11 ani când tatăl meu a murit, în închisoare. Înainte de asta, între anii 1941 și 1944, el a fost prins în campania de identificare a românilor aflați în spatele frontului, în Ucraina, conducând o echipă a Institutului Central de Statistică trimisă pe teren în acest scop, iar mai târziu ca membru într-o comisie de triere a celor dornici să vină în Basarabia sau România. În timpul acesta, eu am fost trimisă la Bozovici, în Caraș-Severin, la bunica, unde, după nașterea fratelui meu, a venit după o vreme și mama împreună cu el. La întoarcerea de pe teren, tatăl meu a lucrat intens la Institutul de Statistică în care, între 1947 și 1948 a funcționat ca Director general delegat. Venea să ia prânzul cu noi, dormea între 5 și 10 minute, pleca înapoi la birou și se întorcea seara târziu. Între timp, în anul 1946, participase ca expert statistic la Conferința de pace de la Paris. Toate acestea au însemnat că îl vedeam pe fugă, absorbit de muncă, cu excepția momentelor în care ne lua la plimbare, pe fratele meu și pe mine: în Grădina botanică, la șosea, în pădurea Andronache, în sate din jurul Bucureștilor. Plimbările s-au îndesit între septembrie 1948, când a fost forțat să demisioneze și ianuarie 1950, tatăl meu fiind șomer și lucrând cu bucata pentru Comisia de Planificare. Ca momente în doi, îmi amintesc de drumul mai întâi către grădiniță și, ulterior, către școală, pe jos, împreună, dimineața devreme, dând de mâncare castorilor în Cișmigiu, trecând prin dreptul Palatului regal și ajungând la destinație, pe lângă piața Amzei sau, mai târziu, în spatele Bisericii Albe. Îmi dăruia cărți (de istorie, groase, fără dialoguri, reflectam, cea pe care am citit-o întâi, la mai mulți ani distanță, a fost Autobiografia lui Michelet). Îmi plătea, cu bancnote noi-nouțe primite ca plată de la Comisia de Stat a Planificării, compunerile pe care le aprecia reușite despre plimbările împreună. Cu el mersesem la Bozovici, într-un camion cu prelată, sub ploaie.
Am știut când a murit, nici eu nu știu cum. Pe măsură ce creșteam, dorul se adâncea. Îmi lipseau tăcerile lui, zâmbetul palid, plăcerea lui de a face provizii pentru casă sau de a inventa o cumpărătură nemaipomenită în vremurile de război și lipsuri pe care le apucasem alături de el. Descoperea câte o glastră cu ghiocei la lacuri, sau raci, o dată un somn uriaș nu știu de unde, procura magiun în vase de pâmânt și, la fel untură, cumpăra cele mai frumoase funii de ceapă și usturoi, un prieten i-a trimis o ladă cu mere în chiar ziua arestării, cum am aflat citindu-i dosarul de la S.R.I. Când mergeam la el la birou, îmi dădea să ronțăi biscuiți soldățești.
Cum ați ales meseria pe care o aveți?
La Bozovici am decoperit întâi vorbe diferite de ce auzisem până atunci. Bunica și pietenele ei vorbeau în graiul locului sau în germană. Ca să înțeleg, mă concentram lacom pe cuvintele necunoscute: hă, pentru uite; șcătulă, pentru cutie; farbă pentru vopsea; paradaise pentru roșii; și multe altele, de care-mi amintesc mai rar acum, dar care au reprezentat atunci, la cei 3–4 ani ai mei, enigme sărbătorești. Ascultam atent diminețile, să prind iaurgiul care trecea pe Dr. Lister, să cobor în fugă cele trei etaje și să mă întorc acasă cu iaurtul în borcănele sinilii (am luat cu mine unul când am plecat „definitiv”). Strigătele țigăncilor, pierdute melancolic — Haine veeeechi — sau intonate ispititor — Vialiti, vialiti, cu parfum vialiti, hrizanteme, hrizanta! — mă bucurau multă vreme după ce nu se mai auzeau. La piață, îmi plăcea să ascult cum își prezentau marfa vânzătorii: Alo, îi menține tari, boabe de muștar, pentru gogoșari. Mama a insistat să mă expună la limbi diferite, m-a înscris la grădinița și școala franceză, mai târziu ne-a plătit, dând ea însăși meditații, ore de germană, eu am trecut fugar și pe lângă greacă, s-a înscris și ne-a înscris la ore de esperanto la Clubul lucrătorilor în învățământ (vorbeam în esperanto cu vizitatori chinezi), între timp învățam la școală rusa. Când a lucrat la manualele de gramatică pentru clasele V–VII, a probat cu noi acasă exercițiile de sintaxă pe care le alegea. Pe neobservate, dialogul cu cuvintele și cu limba s-a adâncit. În facultate am fost pe teren în Maramureș și în Oltenia și, pe de altă parte, am venit în contact cu începuturile structuralismului, ale poeticii, care m-au atras.
Cum de ați luat hotărârea să părăsiți țara și în ce împrejurări s-a petrecut plecarea dvs.?
Mă obișnuisem din anii de școală cu nedreptatea. O echilibrau iubirea cu care ne urmărea evoluția mama noastră, bunul domn Ion Negru, unic prieten al casei în anii negri, grija unor profesori de excepție, cum au fost, la școală, doamna Kaetas sau dna Georgeta Breazul, iar la facultate, mai târziu, luminos afectuosul Alexandru Rosetti, sobrul dar caldul Iorgu Iordan, mereu atentul Mihai Pop. Au venit și au trecut repede niște ani ai deschiderilor, în care, sprijinită de telefoanele pe care Al. Rosetti era oricând gata să le dea întețit, am ajuns cu burse în Franța și în America. Le-au urmat anii 1970, în care închiderile s-au ținut lanț, dar mă bucuram încă de lucrul la Institut. Apoi pe nesimțite totul s-a întunecat. Nu mai puteam pleca nicăieri. Fratele meu, aflat la studii pentru doctorat, a fost rechemat în țară în ajun de susținere a tezei, deși avea actele în regulă. A refuzat, i s-a desfăcut contractul de muncă și i s-a făcut un proces care a durat zece minute și în urma căruia a fost condamnat. Mama a făcut atunci o pareză la mâna stângă. La nu multă vreme s-a îmbolnăvit și, după o internare grea, a murit cerând să fie înmormântată la cimitirul din satul Jilava, unde primisem veste (în anii 1960) și apoi înștiințare (în 1968) că fusese îngropat tatăl meu, mort în anul 1951. Sorin Alexandrescu organiza în Olanda o sesiune dedicată limbii române la care m-a invitat. Am încercat să merg, am fost respinsă, cum eram mereu în ultimii ani, și, când am mers să mă interesez cu privire la motive, mi s-a propus să trimit lucrarea. „Așa ajung oamenii să plece din țara lor”, am spus atunci funcționarului de la Cadre. „Aveți post, leafa curge, n-o să plecați niciodată”, mi-a răspuns. A urmat un răstimp de reflecție. Fratele și soțul meu optaseră demult pentru rămânere/plecare, eu rezistasem din răsputeri. Am mers într-o zi la Jilava, am recapitulat câte ceva din ce fusese și m-am decis.
Cum s-a petrecut adaptarea la viața din America? A fost greu să vă obișnuiți?
Aveam amândoi, soțul meu și cu mine, 40 de ani, fratele meu era șomer, ne venea greu să cerem sprijin celor puțini, pe care-i cunoșteam. Am început clasic, prin slujbe de vânzători în prăvălii și apoi prin ore de italiană la Cornell University (pe un post de student doctorand), care să ne dea răgaz să depunem dosare de candidatură oriunde ni se părea că am putea lucra. Profesorul Sebeok, pe care-l țineam la curent cu ce încercăm, mi-a propus să țin un seminar de Literatură și semiotică la un Institut de vară organizat la Vanderbilt University. Am împrumutat bani de drum, am mers și studenții mei — profesori de limba și literatura franceză — mi-au atras atenția asupra unui post la Universitatea Brown. L-am obținut, prin interviu telefonat, și am luat de la început uceniciile. Am traversat în 10 ani etapele devenind profesor cu drepturi depline în anul 1991. Adaptarea nu a fost ușoară. M-au ajutat să înțeleg rosturile noii lumi, cel mai mult sudenții. Am obținut definitivatul, în 1987, am cumpărat o casă, și lucrul a marcat un început de înpământenire, cu vecini inimoși. Viața în America e lipsită de alintul devălmășiilor multe, fanteziste și compensatorii cu care eram deprinsă de acasă. Scrisul în română, colaborarea la o revistă ale cărei pagini americane erau scoase de soțul meu la Providence au fost îmbărbătări. Zona în care locuiam nu avea mulți români. Când a apărut în viețile noastre, computerul a fost salvator.
Care sunt lucrurile cele mai importante pentru dvs. în viață?
Câțiva oameni dragi, amintirea acelor dintre ei care nu mai sunt, prietenii, lucrul, atunci când iese, foștii studenți care reapar după ani.
Ce vă place cel mai mult în America?
Spiritul de inițiativă al oamenilor.
Ce vă lipsește cel mai mult?
Prietenii din țară, studenții români, satele în care am făcut cercetări de teren, Biblioteca Academiei în care am trăit zile întregi bucuria descoperirilor, cartierul Cotroceni din București, unde am copilărit.
Cum ați descrie pe scurt viața dvs.?
Singurătate. Tăcere. Răzbire. Bucuria de a întâlni oameni. Dorința de a înțelege. Multe proiecte de trecut. La orizont, România.
Dintre persoanele pe care le-ați cunoscut de-a lungul vieții, care întâlniri v-au marcat cel mai mult?
La școală, doamna Kaetas. În facultate și în cercetare, Profesorul Alexandru Rosetti. În Statele Unite, Profesorul Thomas A. Sebeok și Profesorul Einar Haugen.
Ce mesaj ați vrea să transmiteți tinerilor din ziua de astăzi?
Le doresc tinerilor din România să îndrăznească larg, cu conștiința deplinei lor egalități cu oricine pe lumea asta, în direcții care, de la un moment dat și oriunde s-ar afla, să se orienteze fertil și rotund spre punctul de pornire.
Ce ați dori să mai faceti? Care sunt planurile dvs. de viitor?
Aș dori să public carnetele de teren și cercetările rămase în manuscris ale Ștefaniei Cristescu Golopenția. Apoi, dacă e vreme, să public cercetările mele în satul maramureșean Breb, căruia i le datorez. Ar fi de scris și pagini ale odihnei, spre toate zările și subiectele, mi-e dor s-o fac, fie și pe apucate. Am o carte aproape gata despre echipele lui Dimitrie Gusti, care se cere încheiată. Iar în ce privește proiectul de recuperare a operei lui Anton Golopenția, lucrez acum la vol. IV al Operelor (Sociologie. Postume) și mă gândesc la cine mi-ar putea sta în ajutor cu traduceri din germană, latină, greacă și maghiară pentru proiectul lui: Populația României (1700–1948).
articol publicat in revista Convorbiri Literare in septembrie 2020.